... Mă aflu în avionul care mă duce spre casă. Închid ochii şi încerc să aţipesc. N-am mai tras un somn bun de multe zile, iar "astăzi" voi fi pe drum peste 25 de ore. O stewardess-ă asiatică îmi zîmbeşte stereotip şi-mi dă de băut nişte suc. Lîngă mine un tînăr indian, vorbind o engleză impecabilă, îi povesteste prietenului meu despre criza mondială care a afectat şi fabricile de jucării din Belgia, el tocmai întorcîndu-se de la un tîrg de jucării din Hong Kong. Pe ecranul televizorului ruleaza ultimul film al lui Woody Allen, Vicky Cristina Barcelona. Trecem peste Himalaya şi timp de mai bine de o oră avionul tremură din toate încheieturile. Javier Bardem pilotează şi el un avion, prin mijlocul unei furtuni, ducîndu-şi "amicele" către tărîmul plăcerilor. Doar că la el se mai pot trage duble, în caz ca nu iese bine din prima...
Nebunia numită Hong Kong nu-mi dă pace. Un bătrîn se uită trist înspre aparatul meu de fotografiat. Apăs declanşatorul în clipa în care realizez că i-am tulburat gîndurile. E la doi paşi de un templu, într-un mic parc în care e linişte şi lumea pare să vină aici ca să respire. Mulţi dintre oamenii de pe bănci sînt descălţaţi. Unii joacă şah. Alţii fumează. Au priviri triste. Se uită prin tine, parcă. În templu ard beţisoare parfumate. Două fete tinere fac poze la intrare. Cîţiva credincioşi se roagă, înăuntru, undeva în semi-întuneric. E linişte multă. N-am mai avut "revelaţia" asta demult. Ies apoi în stradă. La cîţiva metri dau de tarabe cu jucării erotice, apoi de o piaţă de legume. Încerc să ajung pe insulă. Peste cîteva ore locul ăsta va fi o amintire.
Un magazin cu fotografii mari, înrămate, îmi face cu ochiul. Vinzătoarea vorbeşte o engleză bunişoară, spre surprinderea mea. Îmi arată diverse fotografii şi-mi povesteşte cîte ceva despre ele. Una e făcută în ultima zi de "viaţă" a vechiului aeroport care avea pista atît de aproape de oraş (de fapt oraşul se apropiase de el atît de mult) încît avioanele păreau să atingă blocurile cu aripile. O imagine spectaculoasă: un ditamai avionul trecînd printre nişte blocuri bătrîne. Nelipsitele frînghii cu rufe puse la uscat, la ferestrele clădirilor, ca o emblemă a furnicarului Hong Kong. Acum aeroportul s-a mutat pe o insulă, pistele sînt "artificiale", adică facute deasupra oceanului, la kilometri buni de oraş... Fotografia e extraordinară. La fel ca ea sînt multe altele. Panorame ale oraşului, portrete, străzi.
Ajung pe strada cu restaurante europene. Mi-e sete şi mă opresc să beau o bere. E muzică pretutindeni şi multă lume veselă. Se bea la greu, unii au mari probleme cu echilibrul. Taxiurile trec încontinuu aducînd forţe proaspete. Oraşul nu mai are timp de dormit, cine ar veni la Hong Kong să doarmă?
E ceaţă multă în jurul meu. Cum de am ghinionul ca tocmai azi să prind o zi atît de proastă? Sînt în vîrful "dealului" de unde, cică, se vede cea mai spectaculoasa panoramă a zonei. Doar trei fete se prăpădesc de rîs şi-şi fac poze una după alta... Oare lumea asta chiar nu mai vrea să doarmă deloc? Deschid ochii. E tot ceaţă. Aeroportul Internaţional Otopeni, luminat ca un cămin cultural. Un vameş mă întreabă daca n-am ceva de declarat, e tîrziu şi probabil nu şi-a făcut norma de ciubucuri. Bun venit acasă!
Sfîrşit.
PS. Un album cu oameni din Hong Kong e aici.
